Romania de azi prin ochii unui jurnalist britanic

Douglas Whitehead, corespondent al “The Daily Telegraph”, scrie despre recenta calatorie in Romania, intr-un articol publicat, luni, de cotidianul britanic:

"Primele impresii despre Romania nu au fost unele favorabile. Pe soseaua din orasul de granita Drobeta Turnu-Severin erau aliniate, de-o parte si de alta, fabrici vechi, probabil mosteniri ale planului cincinal din era comunista.
Printre magazinele si blocurile prafuite, o femeie care plimba un catel azvarlea cu pietre in niste maidanezi care ii amenintau animalul. In cazul in care si-ar fi indreptat atentia spre mine, m-as fi aplecat spre marginea drumului si as fi luat si eu niste munitie.
Totul imi aducea putin aminte de Bradford, dar fara stralucirea dichisita adesea asociata cu locul meu de nastere din Yorkshire.
Primele impresii pot fi, totusi, gresite. In timp ce Drobeta Turnu-Severin nu se va regasi in curand pe lista locurilor de vacanta, centrul sau era totusi o piata
frumoasa, cu o fantana si o statuie care noaptea era luminata de becuri colorate. A fost mai impresionant decat orice alt centru din orasele britanice.
Alaturi de alti est-europeni, romanii impartasesc o pasiune pentru inghetata. Ingramadite in fata unui salon stateau cateva fetite galagioase. Imbracate modern, cu tricouri cu sclipici si imprimeu cu Hannah Montana, isi foloseau frenetic telefoanele mobile pentru a-si face una alteia poze.
Pe partea cealalta a drumului, un grup de tiganci se plimbau agale in josul strazii. Parul lor lung si negru era impletit, erau imbracate cu fuste voluminoase si colorate si purtau batice si cercei imensi de aur. Pentru un nou venit, scena poate parea un contrast usor intre saraci si bogati- dar putin mai tarziu tigancile s-au urcat pe bancheta din spate a unui Mercedes nou.
Adevaratul contrast a aparut abia mai tarziu cand pedalam prin satele din sudul Romaniei unde, departe de strazile principale, carutele trase de cai depaseau numarul masinilor si ciobanii isi duceau la pascut pe camp oile. Cand am intrat in tara am fost nevoit sa imi dau ceasul
in urma cu o ora. Din cand in cand insa, am simtit ca si cum timpul s-ar fi dat inapoi cu o suta de ani.
La vreo doi metri distanta, o fata maro si paroasa s-a ivit dintr-o gramada de gunoi stransa in fata unei case
parasite. Fata apartinea unui urs. Mi-am intins nervos mana spre borseta dupa aparatul de fotografiat, iar in acel moment creatura a inceput sa vina spre mine. Jigarit si nu cu mult mai mare decat un labrador, era evident destul de tanar. Dar ramanea totusi un urs. Am inceput sa pedalez cu o asemenea viteza, incat m-as fi calificat lejer la proba olimpica de ciclism.
Cateva grupuri de oameni faceau gratare pe camp. Unul dintre ei mi-a facut semn sa ma alatur. Erau familia extinsa a tiganilor Sinti si in ziua respectiva se tinea un festival local, al carui specific nu am reusit sa-l inteleg exact, dar parea sa implice multa mancare, bautura si cantece la chitara.
In timp ce restul oamenilor incerca sa isi faca loc la mesele
de lemn, capul clanului taia o bucata din mielul care se rumenea la protap. Am fost intrebat ce doresc. Vreau rosii? Bere? Suc de portocale?
Seful a vrut sa stie de unde sunt.
"Londra"

Cu toate ca avea un frate care traia in New York, engleza lui era destul de limitata.

"Care...Londra...unde?", a intrebat cu o concentrare profunda.

Ce parte din Londra? "Locuiesc in Brixton".

"Iti..place...Beckham?"

"Da, este un fotbalist foarte bun
dar destul de batran acum".
Si-a ridicat spranceana cu efort. Ma asteptam la o alta intrebare legata de fotbal, sau macar la un comentariu senzual despre Posh Spice, dar in loc de asta a spus: "Imi plac Del Boy si Rodney".
Ok, o conversatie fara prea mare logica, dar trebuie acordate circumstantele atenuante.

"Oh da, Doar prostii si caii. Este o emisiune foarte amuzanta".

Abia mai tarziu, spre dimineata, in timp ce pedalam, mi-am dat seama ca m-a intrebat daca imi place Peckham, zona din Londra unde este filmat showul.
Insa si altceva mi-a venit in minte: camera mea digitala nu mai mergea. In locul unei imagini cu patru generatii de romi zambind, pe ecran era doar o mazgaleala roz. Probabil se sparsese cu cateva ore in urma, cand pedalam pe un drum de tara ingrozitor.
Aceasta zona din Romania nu are infrastructura turistica, deci planuiam sa dorm pe unde apucam in noaptea respectiva. Totusi, stiam ca este cel putin un hotel intr-un loc numit Calafat. Orasul era inca la o distanta considerabila, dar daca ajungeam in noaptea respectiva, poate ca as fi avut sanse sa imi repar aparatul foto cu putin curent electric. Acestea sunt gandurile prostesti care imi treceau prin minte.
In apararea mea, pot spune ca erau multe locuri pitoresti si demne de inregistrat. Erau sate care inca aveau fantani comune sau case cu acoperis de lemn, paie sau stuf din care tasneau antene parabolice; pe camp, caii erau lasati liberi, iar altii erau inhamati la plug; ca sa nu mai vorbim de picturile superbe ale sfintilor pe pe peretii unor biserici.
Se facuse intuneric cand am ajuns, intr-un final, la Calafat.M-am dat jos cu grija de pe bicicleta si am intrat cu un mers demn de John Wayne intr-o cladire ce semana a hotel. Un barbat de varsta medie statea in spatele unei tejghele.
"Aveti o camera libera?(Do you have a room?)", am intrebat in engleza, prea obosit sa imi mai amintesc cuvinte in romana.

A raspuns aplecandu-se si scotand o sticla de Bacardi.

"Nu, nu. R-O-O-M. Aveti o camera?

"Da, da. R-U-M. Va rog, luati un rom", a raspuns, dupa care a inceput sa rada zgomotos.

Slava Domnului, doar glumea. Am facut tot posibilul sa zambesc si am jurat sa nu mai merg niciodata cu bicicleta aproape o suta de mile intr-o zi.
Dimineata urmatoare, in fata hotelului, l-am intalnit pe Dan, care vorbea bine engleza si s-a oferit sa ma ajute sa imi cumpar un alt aparat foto. Din nefericire, am aflat in curand ca pentru a gasi un model decent ar fi trebuit fie sa trec granita in Bulgaria, fie sa merg pana la Craiova, unul dintre cele mai mari orase din Romania.
Drept multumire, i-am cumparat lui Dan o cafea. Avea 29 de ani si a invatat engleza cand a lucrat, vreme de trei ani, alaturi de membrii unei biserici baptiste din Virginia.
Mi-a explicat ca tara nu mai este atat de religioasa ca inainte- desi mai mult de jumatate dintre romani inca merg regulat la biserica. In parte, acest lucru fost o reactie la faptul ca unii preoti din Biserica Ortodoxa de Est au fost in legatura cu Ceausescu si au divulgat secretele aflate la spovedanie. Aceasta tradare a dus la multe arestari. Dar, in principal, era de parere ca declinul religiei este rezultatul unei cresteri a materialismului.
In cateva orasele prin care am trecut se derulau lucrari pentru instalarea canalelor de scurgere si conductelor de apa. Aceste locuri fusesera impodobite cu steagurile Romaniei si Uniunii Europene, de unde primisera probabil bani pentru proiectele respective.
Am intrebat daca intrarea Romaniei in UE a schimbat in vreun fel lucrurile din tara.
"Da", mi-a spus. "Multi oameni plecau in Spania, Franta si in principal in Italia. Acum unii dintre ei se intorc acasa".

Cu toate astea, situatia financiara a lui Dan era departe de a fi sigura. Dupa ce a plecat din randurile americanilor a avut parte de o schimbare extrem de neobisnuita de cariera. Era tot pe drumuri, dar acum conducea un grup de muzicieni din Bolivia, ba chiar se imbraca dupa traditia Inca, pentru a vinde CD-uri si a strange bani de la public.
Ziua urmatoare, formatia era programata sa cante la festivalul anual al Calafatului. Acum trebuia sa ii faca o vizita primarului sa vada daca aveau cazarea la hotel gratuita. Daca nu, toti cei cinci urmau sa doarma in microbuz, cum facusera si noaptea precedenta.
Inca dornic sa vad mai mult din Romania, am decis sa iau un tren spre Craiova ca sa cumpar un aparat foto, iar de acolo sa pedalez spre sud si mai apoi, de-a lungul Dunarii.
Seful de gara atipise si nu a parut prea fericit ca l-am trezit si l-am intrebat la ce ora pleaca trenul a doua zi. Cu ochii mijti de somn, mi-a scris "6 am" pe o foaie de hartie.
M-am intors in camera de hotel ca sa ma culc devreme, dar am fost trezit de o bataie in usa la miezul noptii. Era Dan. Ma intreba daca vreau sa cumpar un telefon cu camera pe care il "gasise".
Aceasta intalnire m-a facut sa ma gandesc la motivele pentru care el si baptistii se despartisera.
Dimineata, alt sef de gara a dat din cap, apoi a scris "11 am" pe o bucatica de hartie. In mod normal, asta ar fi fost un motiv de indignare indreptatita, dar nu avea rost, din moment ce nimeni nu ma intelegea. M-am intors in oras si am pierdut timpul ramas urmarind muncitorii instaland caruselele pentru targ, apoi am pedalat din nou la gara.
Doi baieti au inceput sa alerge pe langa mine, cerandu-mi bani sau mancare. L-am recunoscut pe cel mai mic dintre ei din ziua precedenta, pentru ca purta din nou o caciula de lana, in ciuda caldurii. Dar cand am zambit si l-am salutat, baiatul cel mare, care probabil crezuse ca a dat gres, l-a scuipat, dupa care m-a scuipat si pe mine.
Am plecat repede si in timp ce statea pe peron l-am vazut din nou pe baiatul mai inalt. Seful de gara l-a apucat ferm de brat si l-a tras la el in birou. Copilul parea terifiat si a fost o usurare pentru mine sa vad ca scapa nevatamat, doar cu o avertizare de a nu se intoarce in locul respectiv.
Trenul era aproape gol cand a ajuns in gara. Mi-am asezat bicicleta la locul de bagaje si m-am asezat pe o banca langa un compartiment mic pe care scria "conductor" pe usa, in limba engleza."