P de la Prezidenţial

O singură mare nelinişte pare să aibă Partidul Democrat Liberal: cum va reuşi să guverneze bine, după alegerile pe care „le va câştiga”. Vicepreşedintele PDL Valeriu Stoica spunea, zilele trecute, că România a fost gestionată „prost, ineficient, iar forţele politice, în ultimii 17 ani, au clacat şi au eşuat în guvernarea ţării”. Domnul Stoica are, desigur, dreptate, mai ales că este una din persoanele care s-a aflat în interiorul guvernării, odată cu CDR, ca ministru al Justiţiei, a doua oară cu Alianţa D.A., prin fostul său partid – PNL.

Dar temerile sale nu-şi au locul. Niciun român nu mai aşteaptă de la vreun partid salvarea, nimeni nu mai crede că vreunul va fi capabil să transforme economia ca o vacă subnutrită, în viţelul de aur. Dar unii sunt, poate, curioşi să afle ce fel de guvernare le va oferi PDL. Or, la această întrebare, democrat-liberalii nu au încă un răspuns.

Valeriu Stoica şi-a exprimat îngrijorarea la o dezbatere cu titlul „Valorile şi principiile dreptei româneşti”, desfăşurat în urmă cu câteva zile. Care va să zică PDL ar face parte din dreapta românească, din moment ce a fost invitat să participe.

Numai că formaţiunea lui Boc şi Stolojan nu este nici de stânga, nici de dreapta, ci se află într-un limb ideologic, unde, alături de toţi săracii cu doctrina, crede că nu i se poate întâmpla nimic rău. El moşteneşte lipsa de rezoluţie a PD, descendent al social-democraţilor din a căror familie europeană a făcut parte până acum doi ani, când, din considerente politice, nu doctrinare, i-a părăsit pentru Popularii Europeni. Îi lipseşte nu numai vocaţia de dreapta, ci orice chemare ideologică, patinând pe un aşa-zis centru, unde execută, uneori, un dublu-şurub populist-naţionalist. Fiind de niciunde, este greu de anticipat ce fel de guvernare va oferi PDL, despre care se ştie doar că susţine cota unică de impozitare (idee liberală) şi descentralizarea administrativă (idee băsesciană).

Dar domnul Stoica nu are de ce să-şi facă griji în această privinţă. Chiar dacă, doctrinar, se conturează cu încetinitorul, PDL s-a definit deja ca partid prezidenţial. Traian Băsescu a decis, în luna decembrie anul trecut, formarea lui, obligându-i pe pediştii deloc fericiţi de aranjament să negocieze cu Stolojan şi Stoica şi intervenind ca mediator, atunci când discuţiile se blocau din cauza ambiţiilor şi orgoliilor participanţilor. PDL reprezintă proiectul politic pe jumătate împlinit al preşedintelui, care, imediat după alegerile din 2004, le-a lansat liberalilor invitaţia – refuzată de aceştia – de a se contopi cu democraţii într-un megapartid.

Nu a izbutit „marea unire”, dar, după trei ani, a reuşit „mica fuziune” cu grupul liberal desprins din PNL, într-un partid de talie încă mijlocie, pe care-l domină ca un pater familias. Niciun democrat - liberal nu iese din cuvântul lui. Toate declaraţiile publice ale acestora sunt ecouri ale zicerilor prezidenţiale, toate planurile au încolţit, mai întâi, în mintea şefului statului. Peste doi ani, PDL se va numi PP (Partidul Popular, în traducerea oficială), dar al doilea P tot de la Prezidenţial va veni.

Legarea ombilicală de o persoană aşează PDL într-o situaţie comodă, deoarece nu trebuie să facă niciun efort pentru a se nutri şi evolua singur. Există însă şi riscul să se sugrume cu cordonul ori acesta să se rupă şi partidul să rămână fără energia
vitală. Până la alegeri, nu se va întâmpla nimic din toate acestea, foarte probabil identificarea cu Traian Băsescu, cel mai popular politician, ajutându-i pe liberal-democraţi să câştige proba electorală. Mai departe, lucrurile se complică, fiindcă preşedintele nu va mai ţine loc nici de program, nici de bună guvernare.